E o fetiță mare acum…Cât de mare? Nu știe, n-a numărat anii care au trecut, și poate pentru că ea nu i-a simțit trecând, nu s-a gândit nici să-i oprească, ci a mers alături de ei, cu pașii ei mici…Nu se grăbește nici acum, și chiar așa, unde s-ar grăbi? A auzit că oamenii mari sunt prea serioși, gândesc mai mereu și au uitat să simtă, și cică unii dintre ei nici nu mai visează, sau, și dacă visează, o fac doar așa puțin, si apoi iar devin serioși și zic despre vise că sunt pentru…visători.

Dar ei i-a plăcut mereu să viseze. Zâmbește și acum când îi trece prin minte câte-o năstrușnicie și i se umple inima de bucurie numai la gândul că ar putea deveni realitate. Acum se gândește serios: oare cum o fi oamenii care nu visează, cum o fi inima lor? A, nu crede că există nevisători. N-ai cum să trăiești fără vise. Clar, nu există!Probabil zic ei doar așa, ca să pară importanți. Da, asta e, sigur.

Când era mică avea obiceiul ca, în fiecare seară, înainte de culcare, să aibă măcar o jumătate de oră doar pentru ea și visele ei. Era cea mai frumoasă parte din zi. În pat, sub plapumă, închidea ochii și intra într-o lume de vis. Uneori nu-i ieșeau visele așa cum voia: se mai împiedica, hainele-i erau șifonate, mai erau unii care îi spuneau cuvinte care o supărau…iar cînd se întâmpla asta deschidea repede ochii și apoi îi închidea iar, zâmbea așa cu ochii închiși și…o lua de la început. De cele mai multe ori adormea visând, iar dis de dimineață când își deschidea ochii nu-și mai amintea unde rămăsese, așa că avea un plan pentru deseară: o va lua de la început! Și o lua de la început oridecâteori voia. Poate de aceea acum, când a crescut, nu-i este teamă de niciun început. Nici că pierde vremea visând. Și încă așteaptă uneori să vină seara, să intre sub plapumă, să închidă ochii, să zâmbească și să-și lase imaginația să zburde.

Oamenii mari știu doar despre animale și despre copii că zburdă, ea știe însă că și imaginația, dar mai ales inima zburdă. O, ea și  inima ei zburdalnică! Câte discuții interminabile au mai avut ele două, și nu știu cum se face, că de fiecare dată, inima știa mai bine. Și îi mai și spunea: treaba ta, faci cum vrei, doar să știi că tot la mine vei ajunge. Și chiar așa era. Acum nu mai au discuții contradictorii, la ce folos, oricum inima ei are mereu dreptate. Acum vorbesc așa ca două prietene bune: – Ce faci? Cum ești? Ți-e greu? Știu, n-am spus că-ți va fi ușor, ți-am spus doar că te voi ajuta să alegi.

Ea, e o fetiță mare acum…știe că nu  i se cuvine totul, a învățat să nu se mai frustreze, nu mai dea vina pe nimeni atunci când nu-i ies lucrurile așa cum ar vrea ea. În plus inima ei a învățat-o ceva foarte simplu: oridecâteori te împotmolești, și nu prea mai ai habar cine ești sau încotro s-o iei, oprește-te, privește înăuntrul tău, în inima ta, acolo vei găsi toate răspunsurile pe care le cauți!❤️