Eu vara nu dorm.
Da, știu… nu am somn… Dar chiar asta mi se întâmplă, din cauză că e prea cald, cred, dorm legat foarte puțin, în rest moțăi.
Și când nu dorm, sunt ca ciobanul ăla cu oile:
– Ce faci bade, șezi și cugeți?
– Apoi, numa’ șed.
Glumesc. Mai și cuget, câteodată.
Nu știu la ce cugetați voi în general, dar eu, în perioada asta, cuget la frumusețea vieții.

Zi de zi văd pe stradă, în magazine, în parcări, la instituțiile statului, oriunde se adună lume mai multă împreună, oameni foarte agitați, grăbiți, frustrați, nemulțumiți, nefericiți, aș zice. Parcă toate relele din lumea asta s-au adunat la ei în curte, în casă, în suflet. Nu pot să vadă nimic frumos în jur. Pentru ei, oamenii buni sunt niște proști, oamenii veseli sunt niște inconștienți, oamenii care muncesc cu drag sunt niște ciudați. Lumea lor e una dură, neagră, dar mai ales urâtă. Soarele, probabil, n-a mai răsărit de mult.

Eu cuget la lumea de dincolo de nori, acolo unde soarele e mai mereu pe cer, unde cerul e uneori cu nori gri închis, dar, de cele mai multe ori, senin.
Cuget mai ales la acea seninătate, împăcare, bucurie, bunătate, pe care o au cei ce privesc cerul senin.

O fi vreun secret? O fi unii mai norocoși decât alții?

De ce unii văd liniște acolo unde alții văd neliniște?
De ce văd unii pot să vadă bunătate, într-o lume a lui ,,care pe care”?
Cine le dă unora lumină într-o lume a întunericului?

Cuget și iar cuget. Ce știu sigur e că eu m-am născut în lumină, așa că voi toți. Și că vreau să trăiesc în lumină. Și când va fi să plec, vreau ca cerul să fie senin și multă lumină.

Iar sursa mea de lumină e infinită. Sursa mea de bunătate nu are limite. Sursa mea de bucurie e nemărginită. Sursa la care mă conectez zi de zi, de unde mă încarc și unde mă ,,descarc” atunci când dau pe dinafară, e chiar El. The one and only.

– Heeeiii!

– O, Doamne, ce m-ai speriat!

–  Ești așa de amuzant… câteodată.

– Câteodată?! 

– Bine, bine, ești amuzant mereu.

– Da, îți vine să râzi numai când mă vezi.

– Da!!! Chiar mă bucur când te văd! Zâmbesc de fiecare dată.

– Și ce simți când mă vezi?

– Păi… liniște.

– Așa…

– Uneori simt că-mi vine să plâng…

– Și chiar plângi…

– Daaa…  Alteori simt așa ca și o emoție super bună, ca și atunci când ți-a reușit ceva la care nici nu visai.

– Adică un soi de bucurie mare…

– Exact, o bucurie de bucurie! 

– Iar când nu mă vezi?

– Când nu te văd… simt și fac și eu ca toți ceilalți, că doar om sunt și eu. Mai ții minte când eram la birou, și am zis ceva rău de cineva (am bârfit adică)  și m-am trezit din senin cu un bobârbac în cap. Chiar așa, ce-ți venii? 

– Păi treceam prin Centru Vechi și când am auzit ce grozăvii îți ies din gură, inițial m-am gândit să-ți pun o piedică, apoi am zis totuși, un bobârbac e mai finuț.

– Oricum, la cât sunt eu de împiedicată, nici nu mi-aș fi dat seama că ești tu. 

– Păi, tocmai.

– Dar, auzi, când mai treci prin Centru Vechi, dă o fugă și pe la noi.

– De ce? Oare ce mai pui la cale?

-A, nimic. Chiar! Mi-am amintit ceva!

-Ce?

– Cineva, care a trecut pe la noi într-o zi, mi-a zis că sunt oarecum specială, că nu a mai întâlnit o persoană așa ca mine, că sunt aparte.

-Iar tu n-ai mai putut de încântare!

-Nuu. Știi la ce m-am gândit atunci?

-Uimește-mă!

-Că are dreptate. Că sunt aparte pentru că sunt prietenă cu Tine. Știi, pe modelul: spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești!

– O, ce m-ai atins!

– Dacă tot ești aici, nu ne facem și noi un selfie? Promit să nu-ți dau tag.

-Te întreci.

-Bine, bine, tot te prind eu odată, măcar din profil. 

-Nu prea cred!

-Mai vedem!

-Facem pariu?