Vreau să vă dezvălui un mare secret: cândva, prin clasa a 10-a am suferit de un sindrom mai ciudat. Stați liniștiți, sunt complet vindecată, fără urme.
Țin minte că era la începutul verii, în iunie, pe final de clasa a 10-a, când mă trezesc într-o zi că dirigintele ne scoate pe mine și pe o colegă și prietenă bună de-a mea, Nini Cristina în fața clasei. Noi două învățam bine, eram cam primele din clasă, eram amândouă super cuminți și nu știam să fi făcut ceva nepotrivit, astfel încât să ne scoată în față. Dirigintele nostru era genul ăla de persoană de care nu știai niciodată când e serios și când glumește.
Foarte serios, ne zice:
– Fetele mele bune, m-ați dezamăgit profund!
Eu încep să zâmbesc, și amuzată îl întreb:
– Da ce-am făcut, domnu’ diriginte?
– Leordean, te rog frumos, nu vreau să aud nimic, nici nu-mi găsesc cuvintele, îmi zice.
Ne uităm una la alta, pe mine mă pufnea râsul, Nini începuse să se streseze.
– Ați fost văzute, zice el.
– Unde? zic eu.
– Leordean, comentezi? zice.
– Nu, Doamne ferește, cum să comentez, am întrebat doar, zic eu, la fel de amuzată.
– În cartierul unde locuiești tu, Leordean, zice el.
– Așa, și? zic eu.
– Leordean, comentezi din nou? zice.😀
– Nu, domnu’ diriginte, încerc să aflu de ce stăm în fața clasei, îi răspund.
– Ați fost diagnosticate. E fără scăpare, zice el.
– Cu ce? întreb eu.
– E foarte grav, Leordean, și tu te distrezi, zice el.
– …
– Ați fost diagnosticate cu sindromul viței de vie, zice el, foarte serios.
– ?!?!?…
Ne uităm una la alta încercând să ne dăm seama la ce se referă.
Și îmi aduc repede aminte că, cu o zi înainte, Nini venise la mine, și fuseserăm conduse acasă de 2 colegi mai mari de liceu, care ne ținuseră de după gât, așa ca și adolescenții. Dar na, era după masă, vara, ziua lungă, lumină multă 😊, iar noi 2 copile inocente (pe vremea noastră, în 1990 si un pic… într-a 10-a, maxim te pupai pe buze și te țineai de după gât) 😁
P.S Dacă aveți adolescenți în familie cu sindromul ăsta, al viței de vie, nu vă speriați, trece la un moment dat, de la sine. 😁