În anul care tocmai se încheie nu-mi propusesem mai nimic, a…ba da, să o las mai moale, să mă mai și odihnesc.  Muncisem mult în anii trecuți, și simțeam nevoia de puțină relaxare.

Cum m-am relaxat anul acesta?

Cam așa:

În ianuarie și februarie, weekend de weekend l-am însoțit pe Matei la ski, că-și pierduse puțin entuziasmul și dorința de a merge, așa că a fost nevoie de prezența mea fizică să-l motiveze să continue.

În 1 martie ne-am mutat într-un sediu nou, am luat 2 colege noi în echipă. Am fost co-organizatori la o conferință educațională susținută de Oana Moraru la Baia Mare, fix în weekendul în care a nins cel mai mult, și toate zborurile erau blocate, și era să ne trezim fără speaker și cu sala plină. Însă totul e bine, când se termină cu bine.

La mijloc de martie o mică excursie – o tabără cu școala lui Matei, în Malta. Locuri noi, timp doar pentru mine și Matei, o experiență tare faină!

La final de martie am fost la cel mai mare târg de carte pentru copii de la Bologna. Pentru a doua oară de când sunt editor (adică de 2 ani). O experiență grozavă! Cărți noi pe lista editurii, contracte noi și o posibilă colaborare cu o editură mare românească.

Final de martie început de aprilie 3 cărți noi au ieșit de la tipar. Pe un grup mare de facebook sunt făcute cu ou și cu oțet, cele mai groaznice cărți tipărite vreodată, mi se spune că mie ca și editor ar trebui să îmi fie rușine pentru aceste mizerii și că ne batem joc de cititori. E săptămâna mare a Paștelui. Eu mă simt ca Isus pe calea Golgotei, cu o mulțime de oameni care aruncă cu pietre în mine. Nu ripostez, în online cică se poate scrie orice și nu prea ai cum să acționezi legal. Plâng mult, mă doare rău stomacul, știu câte nopți nu am dormit lucrând la ele. E prima dată când îmi vine să renunț la ceea ce fac. Acum, dacă mă uit în urmă, zâmbesc doar: toate cele 3 cărți trebuie retipărite. Așa îngrozitoare cum s-a spus că sunt, au fost vândute toate, fiecare în 2000 de exemplare, nici un retur.

Imediat după Paște, un nou târg de carte, de data asta la Londra. Ajung la un stand oarecare, îmi plac cărțile, spun că sunt interesată de o colaborare pentru librărie, apare un tip foarte simpatic care se ocupă cică și de România și care mă întrebă numele firmei mele. Mă uit mirată, ca și cum : Acum, sincer, dacă o să îți zic Cartemma o să știi și că mă cheamă Anca Boloș și că stau în Băița?! Cu jumătate de gură zic : – Cartemma… La care el : – A, știu, ești din nordul țării și stai într-un oraș mic! Eu (în gândul meu) : – Serios?! Pui pe tine, mă băiete, da’ deștept mai ești! Cu o săptămână înainte concetățenii mei mă făceau să vreau să dispar, cu cărți cu tot, azi, aici, la Londra, băiatul ăsta pe care-l văd pentru prima dată îmi arată că exist chiar și peste hotare.

În aprilie o altă conferință educațională la Cluj. Mă întâlnesc cu oameni dragi pe care-i știu doar din online. La birou ne apucăm de renovări. Începem să primim elevi și dascăli la ore gratuite de lectură.

În mai o nouă conferință educațională la București, iar colaborarea cu o editură mare din România prinde contur. Cineva îmi spune că dacă tot am editură aș putea să încep și eu să scriu. Eu?! Niciodată! Ce să scriu? Eu mi-i imaginam mereu pe scriitori singuri, izolați, îngropați în hârtii, într-un haos de nedescris. Nu-s eu cea mai ordonată, recunosc, dar imaginea aceea nu mă caracterizează deloc. Eu, izolată? Eu, care mă hrănesc din relația cu oamenii, care-s mereu veselă și căreia îi place să râdă toată ziua, să devin vreo serioasă și vreo ursuză, că vezi Doamne, scriu…Nu! Clar, nu!

Încep totuși timid să mă prostesc pe Facebook scriind tot felul de chestii mai personale sau nu, mai amuzante sau mai sensibile, așa, fără niciun plan, doar scriu. Și scriu, și scriu, tot mai mult. Habar n-am de ce o fac. Habar n-am de unde știu să scriu, e prima dată când fac asta public și lumea pare să mă urmărească. Privesc timidă numărul mare de like-uri și comentariile frumoase. Oare chiar le place oamenilor ce scriu? Oare ce le place de fapt? E așa greu să îți dai seama cum ești perceput din afară, mai ales că eu nu am fost niciodată o persoană de ,, față”, eu am stat mereu în spate, și acolo mă simt bine. Mi-a plăcut dintotdeauna să fac lucruri mai mult decât să vorbesc despre ele.

În iunie participăm cu editura pentru prima dată ca expozanți la un târg de carte, la Bookfest – unul dintre cele mai mari târguri din România. Împreună cu colega mea, ajungem obosite de pe tren, aranjăm standul și ne plimbăm puțin printre celelalte standuri ale editurilor să vedem cărțile lor. Ne oprim la o editură mare, și în timp ce răsfoim cărțile cineva mă întrebă: – Ești Anca Boloș, de la Cartemma, nu? Zâmbesc. Toți anii ăștia de când am început aventura cu cărțile tot ce am făcut a fost să muncesc, să muncesc și iar să muncesc, fără să mă gândesc la cum mă văd alții dinafară. M-am raportat mereu la spațiul în care munceam, nu mi-am imaginat că sunt oameni în țară care văd munca mea și o apreciază.

Toată vara am scris de câteva ori pe săptămână, nimicuri le-aș zice eu, și totuși tot mai mulți oameni mi-au cerut prietenia pe Facebook și au început să mă urmărească și, mai mult, mi-au transmis o energie foarte bună. Eu sunt tot eu. Lucrez de zor la cărțile editurii, în spațiul nou amenajat vin tot mai mulți copii și părinți, facem multe ore de lectură. Devin printre altele manager de comunitate al mamelor antreprenoare din Baia Mare, iar în decembrie apar pe coperta revistei Mamprenoare.

Vin tot mai multe proiecte către mine și echipa mea, tot mai multe solicitări, lansări de carte la Baia Mare, Cluj, Alba Iulia, Brașov, ore de lectură la școli și grădinițe, oameni atât de frumoși alături de care mă bucur de munca mea. Continuăm să publicăm cărți noi (23 la număr anul acesta), iar zi de zi primim comenzi, împachetăm și le trimitem în țară, cu inima plină de bucurie și recunoștință.

Da, mă bucur și acum după 4 ani de online de fiecare comandă care vine. Mă uit mereu în spate, la cum am început, cum aveam un stoc de câteva cărți pe care le țineam în dulapul de haine de frică să nu tragă de ele copiii mei, pe atunci mici. Nu vreau să uit asta. Nu am de ce să uit asta. Mă uit acum la rafturile pline de cărți, la cutiile din depozit, la comenzile care vin zi de zi, la toate mesajele de apreciere. Și sunt recunoscătoare. Foarte recunoscătoare.

Continuu să scriu pe Facebook și lumea mă încurajează să-mi fac un blog în care să îmi aștern toate gândurile. Îl fac. Și continuu să scriu, mai sensibil și profund aici, pe blog, mai relaxant și mai amuzant pe Facebook. Îmi face bine să scriu, îmi amintesc multe lucruri despre mine și încep parcă să mă redescopăr. Și mă descoperă și alții. Mama mea care nu are internet mă sună să-mi spună că se întâlnește cu lumea din sat și toți îi spun cât de frumos scriu și ce copil frumos a crescut. Sunt fericită pentru ea, știu cât de mult contează pentru un părinte să-și vădă copilul bine, și cred că e grozav ca ceilalți să-ți și confirme asta. Mulți o întrebă mirați dacă eram așa și când eram mică pentru că toți mă știau cuminte și oarecum timidă. 🙂 Veneam acasă în vacanțe de la facultate și nu ieșeam din curte decât pe la jumătatea vacanței, mereu eram în grădină sau în casă, citeam sau pur și simplu petreceam timp doar eu cu mine. Poate de asta am acum o memorie atât de bună, și-mi amintesc atâtea lucruri din trecut…pentru că am stat mult timp doar eu cu mine. 🙂

În tot timpul acesta petrecut online mă apropii de mulți oameni, oameni vechi și noi, vecini din sat, colegi de liceu, de facultate, de muncă, sau cei pe care nu i-am întâlnit niciodată în viața reală, ci doar online, iar mulți dintre ei își deschid și ei sufletul și ne conectăm. Nimic nu mă bucură mai tare decât asta – conectarea cu oamenii. Îmi dau seama de ce scriu, îmi dau seama că scrisul nu e doar despre mine, ci e despre noi, eu care scriu și cei care citesc și care iau o bucată din mine pentru ei și îmi dau mie o bucată din ei.

E anul în care reușesc să mă detașez de mine, să-i văd mai mult pe ceilalți și să vorbesc despre ei, scriind astfel despre oamenii frumoși pe care îi cunosc, despre  lucrurile minunate pe care le fac, despre business-urile pe care le conduc. Scriu cu drag despre fiecare dintre ei, fără ca ei să știe că voi face asta. Probabil, cei care nu mă cunosc cred că îmi iese și mie ceva. Da, îmi iese : bucuria lor!🙂

E anul în care Maria mea e mai tot timpul lângă mine, de aceea scriu mult despre ea și conversațiile dintre noi. Nu pentru că pe ea o iubesc mai mult 🙂, ci pentru că e mereu în preajma mea, și mă bucur să o descopăr, așa cum e ea : o grăsunică simpatică, foarte haioasă și mereu veselă.

E anul în care îi observ poate mai detașat pe copiii mei. Dacă până nu de mult credeam că trebuie să fiu mereu în fundul lor ca lor să le fie bine, anul acesta i-am privit ca pe niște oameni mici cu puteri mari, care în curând vor fi stăpâni pe propriile trăiri și propriul corp. Mă uit la Matei, lângă care am stat 5 ani, zi de zi, despre care știam tot, cât a mâncat, cât a dormit, când i-au ieșit dinții, la câti ani știa cifrele, literele, țările, câte puzzle-uri a făcut, de câte piese – mă și mândream cu asta, zici că era meritul meu. E un băiat mare acum, îmi dă răspunsuri la care nu am replică, își susține părerea indiferent de situație, e corect, ambițios, nu-l stresez cu școala, că e oricum mega conștiincios. Face ski, înot, merge doar cu colegii lui și antrenorul, nu stau în spatele lui să-l cocoloșesc. Nici nu e nevoie – începe să devină stăpân pe el.

E anul în care conduc din nou o echipă de oameni – 3 la număr, 3 fete grozave, fiecare în parte. Îmi amintesc că mai condusesem oameni, fusesem cândva director de bancă, cu oameni în subordine și multe responsabilități și cumva, atunci, simțeam că, deși îmi plăcea tare munca în echipă, și mai ales echipa, nu era locul meu, nu mă potriveam ca manager. Acum știu și de ce simțeam asta : pentru că un manager stă în spatele oamenilor și îi coordonează de acolo, le dă sarcini și-i urmărește, îi ceartă când greșesc. Iar eu nu sunt bună de manager, știu asta. Eu lucram cot la cot cu ei, îmi asumam alături de ei greșelile lor, nu-mi plăcea să stau în spatele lor și să-i cert. Voiam să-i coordonez, dar din fața lor, nu din spatele lor. Asta simt și acum că trebuie să fac, să merg în față, să fiu alături de oamenii din echipă, să lucrăm cot la cot. Am aflat mai târziu că asta fac liderii. De asta nu mă simțeam potrivită ca manager. Pentru că nu eram. Chiar dacă nu știam asta atunci, acum știu că în mine zace un mic lider, în formare, desigur. 🙂

E anul în care am râs cât în toți ceilalți 37 de până acum. Am râs cu lacrimi, m-am bucurat, iar dacă până nu de mult aveam în minte ideea aceea că după râs urmează plâns (nu știu cine ne-a băgat în cap asta, dar eu credeam până de curând în ea), acum știu că viața asta trebuie trăită frumos, cu zâmbete până la urechi, cu râsete puternice, și fără frică pentru ceva ce oricum nu putem controla. În noiembrie am fost la al doilea mare târg de carte din țară – la Gaudeamus, unde a fost absolut fantastic ca și experiență, am cunoscut oameni unul și unul, am povestit, am râs, ne-am bucurat de oameni frumoși și de cărți. Când ne-am întors, împreună cu colegele mele, obosite după 6 zile de muncă non stop, în avion am râs în continuu, de se uita lumea la noi ca la urs. Pur și simplu nu-mi păsa. Am râs în aeroport așteptând bagajele, am râs în drum spre casă. Râd și acum când îmi amintesc. 🙂

E anul în care îmi propusesem să mă relaxez, nu? 🙂

Păi și nu m-am relaxat? 🙂 Dacă ar fi să povestesc pe larg cum a fost anul ăsta aș putea scrie o carte în cel puțin 4 volume: despre copii și câte năzbâtii au făcut, despre munca frumoasă de zi cu zi, despre oameni dragi care mi-au ieșit în cale și nu în ultimul rând despre mine și redescoperirea mea! Poate cândva, într-o zi… voi scrie. Dar până atunci deschid doar un nou capitol și sunt recunoscătoare pentru anul acesta absolut minunat! ❤️

Vă doresc un An Nou – nou nouț🙂 și bun, și blând și minunat!❤️

Anca

P. S Keep On Walking 😉