Facebook-ul pare un tablou cu oameni fericiți.

Cu toți suntem numai un zâmbet, toți am fost în vacanță, suntem bronzați și relaxați, mâncăm mâncare sănătoasă, facem acte caritabile, avem o viață de poveste.
Dacă vă uitați pe postările mele, și eu sunt extrem de bine, de veselă, fac o mulțime de lucruri minunate, am niște copii grozavi, ce mai, sunt extraordinară!

Dar nu e așa! Faptul că nu pun poze cu mine când sunt mega obosită, când am privirea pierdută, când sunt nervoasă și urlu la copii, când am zile din alea de îmi vine să fug din propriul corp și să nu mă mai întorc vreodată, nu înseamnă că nu trec prin toate astea.

Când erau copiii mei mici, la nici 2 luni de la nașterea Mariei, am intrat în depresie, fără să știu de fapt ce aveam. Simțeam că am tensiune mare (eu care-s mereu sub tensiune) și începuse să mă doară tot corpul, dar mai ales capul. Cumva, în oboseala aia cruntă, singură cu 2 copii mici mici, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva, că nu e ok să stau așa. Mi-am făcut toate analizele, totul a ieșit ok, doar eu tot nu eram bine. Îmi ziceam în minte: Nu te amăgi cu analizele bune, tu ai ceva, tu nu vezi că nu ești bine? Și m-am dus la un medic homeopat care din câteva întrebări și-a dat seama că eram în depresie.
– Dar, totuși, ce am? am întrebat eu.
– Aa, sunteți în depresie.
– Aa, numa’ atât? O, ce bine!
Și m-am tratat de urgență. După o lună eram mult mai bine.

Anul trecut am avut 2 luni de oboseală cronică, în care m-a durut îngrozitor capul. Am plecat în concediu așa, în ideea că o să mă odihnesc și o să mă relaxez, deci o să-mi treacă. Dar eu, deja îmi făcusem filme în cap că am ceva grav, că nu o mai duc mult, de ăstea grele. Așa că nu numai că nu mi-a trecut durerea, dar mi s-a și accentuat.
Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut, a fost un tomograf. Cu rezultatul în mână, abia am urcat scările la cabinetul medicului, așteptând să-mi spună că e grav, că mai am câteva săptămâni și gata!
– ….
– Sunteți probabil surmenată, nimic altceva, totul pare la locul lui.
– …? Cum adică, nu mor? Serios?
– Încercați să vă liniștiți, să vă odihniți și veți fi bine.
Am plecat de acolo cu gândul că sunt bine, și începând de a doua zi eram deja mai bine, nici capul nu mă mai durea.

Saptamâna asta, m-am întors de la mare, marți am venit la birou, și deși am avut o vacanță foarte faină, parcă nu eram eu. Colega mea, Gabi, încerca să-mi facă o poză de care aveam nevoie, și îmi tot spunea:
– Zâmbești, dar nu ești tu.
– Cum să nu fiu eu, eu sunt, hai mai fă una.
– Fac câte vrei, dar nu ești tu în poze.
Și chiar nu eram eu.

Eu am momente, nu știu dacă le aveți și voi, când parcă am un gol în mine. Dacă mă uit în afara mea, toate sunt la locul lor, toate merg bine, dar în mine, în interiorul meu, ceva nu e bine. Fie am făcut ceva de care nu sunt mulțumită, fie am spus cuvinte pe care apoi le regret, fie altcineva mi-a spus ceva ce mi-a dat o stare proastă, fie sunt stresantă cu munca, pot fi multe alte cauze ale acestui gol.

Și atunci când simt golul ăsta, am tendința să fug de mine. Și cu cât fug mai tare de mine, cu cât golul acela dintre Eu și Mine se adâncește, și nu mai sunt eu. Și cu cât mă îndepărtez mai tare, cu atât mi-e mai greu să mă întorc înapoi, la mine.

Venind acasă marți seara, m-am privit în oglinda de la mașină, și mi-am zis: Hei, unde pleci? De ce fugi iar de tine? Nu-ți tare place de tine zilele astea, nu? Dar știi că trebuie să te împaci cu tine ca să poți merge mai departe?
Și atunci seara, în câteva clipe, m-am împăcat cu mine, pentru că nu mai vreau să las ca golul dintre Eu și Mine să se adâncească.

Nu mai vreau să plec de lângă mine!
Vreau să-mi stau alături, și atunci când sunt bine și cu zâmbetul până la urechi, dar și când nu sunt chiar așa bine!

P.S Dacă ar pune cineva o înregistrare cu mine când strig la copii, mi-ați tot da unfriend…și block 😛, sunt convinsă.