Acum 8 ani și ceva lucram într-o agenție bancară ca și director. Stăteam non stop la serviciu. Îmi și plăcea, dar era și multă muncă pe care eu o vedeam fără rost. Multă, multă hârțogăreală și multă presiune – presiunea targetelor, a desființării posturilor, etc.

Eu eram foarte stresată de a nu fi dată afară, pentru că la momentul acela în mintea mea era ceva de genul : dacă mă dau afară, eu nu știu să fac altceva, deci va trebui să merg tot în același sistem, în altă bancă și să o iau de la început. Și parcă nu voiam asta, pentru că eu deschisesem agenția respectivă, era cumva copilul meu (pe atunci nu aveam alți copii la care să mă duc) :), acolo aveam echipă faină, știam fiecare client, fiecare dosar, etc. Bine, chestia asta cu datul afară era doar în capul meu, dacă spuneam cuiva despre asta, toți aveau aceeași reacție: da, sigur, fix pe tine te vor da prima afară, tu care ești mega implicată și muncești non stop!

Ideea era că, la momentul respectiv, chiar asta credeam, că nu știu să fac altceva și că nici sunt alte șanse să învăț.

Întrebați-mă acum. 🙂

Am zeci de idei, mi-ar mai trebui un cap să le păstrez și să le procesez. (că ăsta mă cam lasă) 🙂 Și nu numai că am idei, dar le și pun în practică, și am învățat să ascult ideile altora, să învăț din ele, să nu-mi fie frică să vorbesc celorlalți despre ceea ce vreau să fac că poate se trezește careva să-mi fure vreo idee. Și dacă mi-o fură, ce? Bine face, că doar nu o să le pun eu în aplicare pe toate.

Probabil ăsta e unul dintre secretele de a reuși să ajungi să faci exact ceea ce-ți place și ți se potrivește – să nu-ți fie frică să încerci lucruri noi sau să o iei de la capăt oridecâteori e nevoie, și să nu-ți pui bariere de niciun fel.

Eu cred că în interiorul fiecăruia dintre noi sunt resurse nelimitate, și chiar nu contează vârsta sau experiența, ci cel mai mult contează să le descoperim și să le valorificăm. Și nici nu cred că unii sunt mai norocoși decât alții. Sau că unii sunt mai înzestrați decât alții.

Eu n-am excelat niciodată la nimic, nici nu mi-a ieșit vreodată inteligența pe urechi, nici n-am 1,80 și picioare lungi 🙂 , dar cumva, am descoperit încă de când eram în liceu, că am o inteligență emoțională foarte dezvoltată – cu alte cuvinte sunt așa, simpatică 🙂 și știu să mă fac plăcută, și îmi vine super ușor să fac asta. Și mi-am spus asta încă de mică, de pe la 15-16 ani, de când intram în clasă și vedeam reacția plăcută a colegilor mei când apăream: nu ești tu foarte deșteaptă, dar nici n-ai nevoie, uite, asta-i puterea ta! Și nu numai că am știut care-i puterea mea, dar am știut de atunci să mi-o folosesc. Și-o folosesc și acum, uneori chiar și când merg să îmi iau o cafea la mână, din momentul în care am zis bună ziua și până plec cu cafeaua, mi-am și creat o relație, numai prin 2 zâmbete și un mulțumesc! 🙂

De ceva timp, de când am descoperit ce zace în interiorul meu, am prins aripi, pentru că știu că acolo, undeva în adâncul meu, dețin o mică comoară, știți, ca aceea din poveste, din care tot iei, și se umple iar la loc. Și sunt convinsă că toți avem acea mică comoară în interiorul nostru, doar că uneori, e nevoie ca alții să o descopere în noi. De aceea, în ultimul timp, aleg să mă înconjor de oameni care știu să mă vadă, cărora le vine natural să-mi spună cuvinte frumoase, care știu să dea din ceea ce au, și sper ca la un moment dat să devin și eu un astfel de om – care să-i ajut pe alții să se descopere și să intre în destinul lor.