Primele mele amintiri cu mine le am de la mare, de la Constanța. Aveam 3 ani și o pereche de chiloți puțin plușați, albi cu dungi bleumarin (slip am avut abia pe la 6 ani), pe care mama mea se lupta să mi-i dea jos, cică, ca să mă bronzez uniform. Eram foarte ”hotărâtă” încă de atunci, ca să nu zic…sălbatică, și n-am cedat. Cred că la vârsta aia singurul meu gând era să nu cumva să mă bronzez cu dungi. 😁
Au urmat multe amintiri de la mare. Tatăl meu, pe lângă profesia lui de profesor de geografie, organiza toate taberele din școala din satul său natal, la mare și la munte. Îmi amintesc de mine cu mulți copii alături, la Năvodari, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, pe drumuri lungi cu trenul (marea însemna pentru noi cel puțin 12 ore de mers), gălăgie multă, băi și dormitoare la comun (într-un an am stat vreo 40 într-o camera mare despărțită doar de un paravan).
Acum, privesc marea poate cu alți ochi. Îmi plac plajele sălbatice, cu puțină lume, negălăgioase.
Drumul de 12 ore îl petrec citind sau doar privind pe geam și meditând.
Apoi ajung pe malul mării și se deschide o nouă lume, acea lume în care aș putea sta pentru totdeauna.
Azi, împreună cu neînfricatul de Matei, am sărit în fiecare val, am înotat împreună sub apă, ne-am privit pe sub apă prin ochelarii de înot și ne-am bucurat din plin de mare.
– Matei, ce-ți place ție cel mai mult la mare?
– Că suntem împreună.
Da, exact acest sentiment mi l-a dat și mie, dintotdeauna, marea – sentimentul de Împreună.