Crăciunul este fără doar și poate un prilej de bucurie. Dar în același timp Crăciunul și sărbătorile aduc cu ele și multă tristețe.

Poate cineva drag îți era alături acum un an, de Crăciun, sau poate numeri deja câțiva ani buni de când nu mai stați la aceeași masă în seara de ajun.

Poate îți amintești cum inima ta era plină acum un an, iar acum e pe jumătate goală.

Poate aștepți să primești un semn de la cineva drag – un mesaj pe telefon cu ,,Crăciun frumos!” sau o ,, ❤️ ” sau poate un simplu ,, ce mai faci?”, orice… iar semnul uită să mai apară.

Poate anul trecut abia așteptai colindătorii, iar acum tot ce vrei e să stai singur/singură, să uite toți de tine.

Ascundem în inimile noastre atât de multe dureri, nevindecate, care ies la iveală și ne dau de gol exact atunci când toată lumea ,,trebuie” să fie fericită. Păi cum, nu trebuie? Toți îți urează Crăciun fericit, deci ai face bine să fii și tu fericit, ca și Crăciunul. Cred că dacă m-ar fi pus pe mine cineva acum să scriu cum aș vrea eu să sune urarea de Crăciun, aș fi înlocuit urarea clasică cu: Crăciun cu multă pace!

Durerile pe care le purtăm cu noi, unele mai mici, altele chiar uriașe, asta fac: nu ne dau pace sau, mai bine zis, ne iau pacea. Și ce am observat eu, așa în timp, la mine, e că aș fi făcut orice, oricât de greu, de mult, de obositor, numai să nu mă întâlnesc cu durerea. Îmi lăsam durerea în așteptare, iar eu mă concentram la cu totul altceva: învățam mult, munceam mult, mergeam excesiv la sport, făceam prăjituri, orice, numai să nu trebuiască să dau nas în nas cu durerea. Iar eu stăteam doar eu cu mine atât de puțin, de frică să nu o simt.

La un moment dat, acum câțiva ani am trecut printr-o durere care, la început, părea să mă doboare. Nu mai trecusem pe acolo, nu știam să o gestionez, eram total nepregătită. Și, chiar atunci, când nu știam deloc încotro să o iau, m-am întâlnit cu cineva cu care nu mă mai văzusem niciodată, știam doar că este o persoana foarte credincioasă, și care mi-a zis: ,,În sufletul tău chiar acum este o furtună, te simți ca și apostolii pe mare, atunci când a izbucnit o furtună puternică, cu valuri care se prăvăleau peste corabia lor, astfel încât corabia era cât pe ce să se scufunde. Iisus era în partea din spate a corabiei, dormind, dar ucenicii l-au trezit și i-au spus: “Învățătorule, nu-ți pasă că ne înecăm?” El s-a ridicat, a certat vântul și a poruncit mării să se liniștească, iar vântul și marea s-au liniștit. El, azi, acum, mustră furtuna din inima ta și îi spune să se liniștească. Și îți mai spune ceva: E timpul să cobori din barcă și să umbli pe apă!“

Știu, pare o poveste, cum să știe cineva care nu te-a mai văzut niciodată ce furtună ai tu pe dinăuntrul tău, că doar eram îmbrăcată, nu? 😃Am plâns în hohote atunci, și nu pentru că m-a deconspirat, ci pentru că în sfârșit, mă întâlnisem și eu cu furtuna, cu neliniștea, cu durerea – față în față. Și n-am avut unde să mai fug, nici să-mi găsesc ceva repede de făcut ca să o acopăr cât de bine pot.

A fost momentul zero din viața mea când am înțeles că de durere nu poți să fugi, nu te ascunzi, nu te faci că plouă, ci o privești față în față, o accepți, te împrietenești cu ea și apoi o vindeci – pentru totdeauna. Durerea nu s-a vindecat o dată cu acea întâlnire, desigur, s-a vindecat în timp, și m-am rugat mult pentru asta, iar în acea perioadă am învățat un nou ,,stil” de a mă ruga. Dacă până atunci dădeam vina pe alții pentru durerile mele, atunci țin minte că a fost prima dată când am spus: ok, știu că trebuie să trec prin asta, indiferent cât de greu îmi va fi, tot ce Te rog e să mă ajuți să nu mă doboare, și să pot rămâne în picioare.

Asta fac și acum, oridecâteori se rup norii, încep tunetele, trăznetele, și vine furtuna. Nu mă rog nici să treacă de mine și să meargă la alții🙂, nici să fie mai blândă, ci doar să nu mă doboare.

O să vă povestesc curând cum a fost cu coborâtul din barcă, și cum mi-am exersat mersul pe apă!🙂