Prima noastră întâlnire e mereu neprețuită… pot să stau ore întregi doar să te privesc, fără cuvinte, fără gânduri, doar cu ochii deschiși până departe, acolo unde te unești cu cerul.

Apoi, după ce văd că m-ai observat, încep să-ți vorbesc neîncetat, ca și cum tu nu m-ai cunoaște, ca și cum chiar ar fi prima întâlnire a noastră.

Tu, care asculți și știi poveștile tuturor, ai răbdare să mă asculți din nou și pe mine, fără să mă întrerupi, fără să mă judeci, doar asculți…an de an, aceeași poveste.

Uneori nu-ți spun nimic nou, alteori abia aștept să mă laud cu lucruri mici cărora eu le dau mare importanță… tu însă știi prea bine, că asta facem noi oamenii, credem că poveștile noastre sunt cele mai grozave și vrem să le facem cunoscute.

Tu, care știi povestea mea, așa cum știi poveștile tuturor celor care te întâlnesc an de an, o privești cu detașare… nu pentru că nu ar fi interesantă, ci pentru că, așa ca și povestea mea, toate celelalte povești sunt impresionante, fiecare în felul ei, de ce aș crede eu că a mea ar fi mai altfel?

Și chiar și așa, în preajma ta, povestea mea devine parcă mai… a mea.