De când sunt mamă, de aproape 8 ani, au fost vreo 5 ani în care am dormit foarte puțin. Atât de puțin încât aveam impresia că nu va mai veni vreodată vremea în care să am și eu o noapte dormită cap coadă sau măcar 4-5 ore consecutive. Nici zilele nu erau neaparat mai bune, mereu aveam cel puțin două mâini întinse spre mine…mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn, vreau în brațe, vreau jos din brațe, etc.
Apoi au venit și acei ani în care am simțit că devin din nou, încet încet, om, că am trecut de la modul de supraviețuire la cel de trăire, iar cele două mâini aveau tot mai puțină nevoie de mine.
Nopțile trecute am dormit puțin și tot cele două mâini au fost cauza: mâinile Mariei. Maria, cea care încă nu doarme singură și care, chiar și atunci când are vreo rătăcire și adoarme în camera ei, în miez de noapte, fără prea mult zgomot, traversează toată casa, și unde te găsește repede se lipește. Deși are două mâini mici și grăsunici (aș adăuga eu) noaptea le simți suficient de mari cât să te trezească. Uneori nu zice nimic, doar te caută cu cele două mâini ale ei, se asigură că ești lângă ea și, adoarme liniștită. Alteori, așteaptă parcă să îi spui tu ceva, cum ar fi : ,,Sunt aici, de ce mă tot cauți?”, iar ea să-ți răspundă doar atât : ,,Pentru că te iubesc!”
Matei doarme deja singur, îmbrățișările lui sunt rapide, mereu are altceva de făcut, își face multe planuri, visează la ce va face mâine, cum va fi poimâine, de ziua lui, de Crăciun…uneori mă uit la el în timp ce doarme și mă gândesc: De ce m-am plâns oare când nu dormeam? De ce mi se părea greu când ei aveau nevoie de mine? Oare cât de greu îmi va fi când ei nu vor mai avea nevoie de mine? …când nici măcar o mână nu va mai fi îndreptată spre mine…
Atunci când ei vor fi mari și mă vor întreba, poate răstit: ,,Lasă-ne, de ce ne tot suni, de ce ne tot cauți?… aș vrea să pot folosi expresia senină a Mariei: ,,Pentru că vă iubesc!”
Slow down
Won’t you stay here a minute more
I know you want to walk through the door
But it’s all too fast
Let’s make it last a little while