Îmi place mult soarele, pentru lumina și căldura lui. Orice zi însorită îmi dă o stare de bine, dar mă și liniștește. Dacă aș fi o pisică, cu siguranță aș toarce mult la soare.

Nu-mi place, în schimb, ceața. Ceața îmi dă sentimentul de maximă nesiguranță. Când conduc și e ceață am inima cât un purice, abia aștept să trec de ea, să ajung la lumină.

Pe de altă parte, am observat că ceața nu e doar un fenomen meteorologic care determină o vizibilitate mai redusă, ci, uneori, ceața face parte din noi și o folosim des în viețile noastre. Atunci când suntem nesiguri pe gândurile sau pe sentimentele noastre, simțim ca și cum am avem un ghem de ceață înăuntrul nostru. Uneori, chiar folosim expresia: ,,Sunt cam în ceață.” Alteori, punem în mod voit o perdea de ceață între noi și cei din jur, poate pentru a-i ține la distanță sau poate doar pentru că noi nu suntem suficient de confortabili de a fi în prezența lor.

De câte ori caut sau, mai nou primesc, cărți pentru a le analiza în vederea publicării lor, urmăresc ca povestea respectivă să transmită ceva, să aibă un mesaj, și e foarte important ce simt eu atunci când o citesc prima dată.

,,Fetița cu fuioare de ceață” e o carte nou apărută la o editură din Belgia cu care noi am mai colaborat, și e una dintre acele cărți care, atunci când am citit-o prima dată, m-a făcut să mă opresc din citit și să simt acel : ,,Waw, ce carte!”

E o carte despre puterea de a transforma ceața din viața ta în soare, despre sentimente vechi, de mult uitate, care ies la suprafață, și care, deși inițial îți dau o stare de neliniște, îți aduc în același timp sentimentul de familiar, de bucurie și iubire nemărginită.

,,În fiecare dimineață, pe malul râului, Rose prinde
ceața cu plasa ei de fluturi…

În tăcere, Rose toarce caiere după caiere.
Apoi, țese din ele paravane, draperii
și tapiserii nemaivăzute…

În țară, toată lumea se grăbește să i le cumpere.
Și niciodată nu are îndeajuns…

– Aș vrea o țesătură pentru oglinda mea… Nu vreau să-mi mai văd ridurile.
– Rose, vinde-mi un paravan. Nu mai vreau
să-mi văd părinții…
– Am o grămadă de datorii; o să le ascund
sub una dintre tapiseriile tale…

Într-o dimineață, din ceață își făcu apariția poștașul.
Avea o scrisoare pentru Rose. O scrisoare de departe…

Apoi, își aminti…

Cum a crescut cu golul acesta în suflet…

Inima lui Rose bate cu putere.
Deschide plicul,
iar ochii i se încețoșează.

„Doar pentru că nu mă vezi, nu înseamnă
că nu sunt aici.
Vin la tine duminica viitoare…

Dintr-o dată, inima lui Rose se umplu de lumină…” – Fetița cu fuioare de ceață

Poate n-ar trebuie să ne îngrijoreze nici pe noi bucățile acelea de ceață din viețile noastre. Ele sunt, cu siguranță, mici distanțe dintre noi și lumina la care trebuie să ajungem.