Țineți minte când eram mici și mai mereu auzeam 2 întrebări : Cum te cheamă? și Câți ani ai?

Îmi plăcea tare să spun câți ani am, o spuneam ca și cum făcusem ceva pentru anii pe care îi aveam, ca și cum îi meritam, erau ai mei și eram mândră de ei. Când eram mică nu voiam să mă dau mai mare decât eram, cum nici acum nu simt nevoia să evit întrebarea : Câți ani ani?

Sunt anii mei, toți – buni, mai puțini buni, mai ușori, mai grei, toți ai mei.

Zilele trecute le-am citit copiilor mei o carte care mie îmi place mult, e o poveste simplă despre cum fiecare an din viața noastră devine important dacă știm să-i dăm valoare. Cartea începe cu discuția dintre un bunic și un nepot:

,,- Tată-mare, a întrebat el, de ce ai dumneata părul alb?
– Pentru că sunt bătrân, a răspuns bunicul.
– Și de ce ești dumneata bătrân?
– Pentru că am mulți ani, a spus iar bunicul.
– Tată-mare, da’ de ce ai dumneata mulți ani?
Tata-mare se scărpină la ceafă:
– Apoi, zice el, pentru că nu i-am împrăștiat, i-am păstrat pe toți. ” – Câți ani ai? – Editura Cartier

Oare noi ne gândim vreodată câți ani împrăștiem? Când suntem mici ne dorim să fim mari, când suntem adolescenți așteptăm să ne maturizăm, când devenim adulți, parcă am vrea să fim mai tineri. Și anii trec oricum…nu ne întrebă nimic, doar trec, și uneori chiar pe lângă noi, iar noi nu știm să-i păstrăm, pentru că nu știm sau uităm… să ne și bucurăm!

Mi-ar plăcea ca atunci când o să am nepoți să-i țin în brațe, să le zâmbesc și să le spun că, deși am părul alb și multe linii îmi traversează chipul, mi-am păstrat o inimă vie, plină de amintiri frumoase, pe care vreau să le povestesc și lor…iar anii mei sunt mulți pentru că am știu să-i păstrez pe toți!