– Mami, ai văzut cum am sărit în piscină?
– Da, am văzut. Ești foarte tare, Mary!
– Mami, eu pot să înot 2 ore continuu, crezi?
– Păi, tu ești un bun înotător. Cred.
– Mami, pe mine m-a usturat buba de la apa sărată, dar mi-am dat singură cu apă cu lavandă si acum nu mă mai ustură.
– Mă bucur, Mary.
– Mami, am cerut în engleză o budincă și a înțeles domnul care servea acolo.
– No vezi, Matei, că te descurci și singur.

Și zi de zi, ceas de ceas, aceeași nevoie de a fi văzuți și validați.
– Mami, m-ai văzut?, m-ai auzit?, așa-i că am făcut bine?, nu-i așa că am procedat corect?, uită-te și la mine, și eu știu să fac, etc.

Aceeași nevoie o manifestă și atunci când se îmbrâncesc, își smulg lucrurile unul din mâna altuia, se pârăsc, se bat.
– Mami, el m-a împins primul!
– Nu-i adevărat, ea mi-a luat lingura mea!
– Mami, ceartă-l și pe el!
– Spune-i și ei să-și ceară scuze!

Nevoia de a fi văzuți, acceptați și validați se regăsește și în viețile noastre de adulți.

Uneori, mă trezesc urlând prin casă. Din senin, cum ar zice Matei. Sau mai precis: – Da’ acum, ce te-o apucat? Acum 2 minute erai ok. 🙃
Alteori, tot din senin, că așa-s eu foarte senină 😋, trântesc lucruri care până atunci stăteau împrăștiate, dar foarte relaxate, prin casă, lucruri care prin trântire fac zgomot.
De fapt, cred că e nevoia mea de a face zgomot, nevoia mea de a fi auzită.

De multe ori, pe rețelele de socializare, vedeam adulți în toată firea care își exprimau părerile într-un mod foarte vocal și chiar agresiv. Pe grupurile de parenting, mamele din toate colțurile lumii se ,,duelau” în tehnici și metode de parenting, agreate de ele însele și aduse în lumina Facebook-ului ca adevăr absolut și transmise celorlalte mame fără pic de empatie sau înțelegere.

Nevoia de a fi văzuți și auziți se manifestă la orice vârstă. Și exact la fel ca și copiii care strică jocul altor copii, împing sau îmbrâncesc, trântesc lucruri, se aruncă pe jos când ți-e lumea mai dragă, adulții o manifestă la locul de muncă, în online, în magazine, acasă, etc.

Și până la urmă e o nevoie firească. Suntem gălăgioși, agresivi verbal, răbufnim, jucăm roluri, ne punem măști, vrem să părem cine nu suntem pentru că în interiorul nostru încă se află un copil neînțeles, nevăzut și neauzit.

De ceva timp încoace, am reușit să scot copilul acela din mine la lumină. O Anca mică și timidă. Mi-o amintesc la 3 ani jumătate, la Marea Neagră. În loc de slip, avea o pereche de chiloți albi, puțin plușați, cu dungi bleumarin. Nu voia să-i dea jos în ruptul capului. Pentru simplul fapt că îi plăceau dungile și culoarea bleumarin. ☺️
O privesc cu ochii de adult și îi spun:
– Ești la fel și acum: încăpățânată și hotărâtă.
– Iar ție încă-ți plac dungile și bleumarinul, îmi raspunde ea.
– Erai simpatică oricum, grăsunică și dungată. 😋
– Și tu ești simpatică, acum… Bine, uneori! 😋 Apropo, mulțumesc!
– Pentru ce?
– Că ți-ai adus aminte de mine și… încă mă vezi.
– Adevărul e că… eu îți multumesc. Că te-am regăsit și îmi aduci atât de mult aminte de mine! ❤️