Aș face atât de multe lucruri, dar când? Veșnica mea întrebare: dar când?

Nu am timp nici să respir, m-am auzit mereu spunând.

Și, într-o zi, așa din senin, m-am oprit din căutarea timpului. M-am așezat jos și am privit cerul. Era albastru. Ca și în cântecul pe care mi-l cânta des Maria, când venea de la grădiniță – Culorile se ceartă.

… că vor să știe bine, care-i mai importantă și mă-ntreabă pe mine…

Eu răspund:

Soarele e galben,

Verde este frunza,

Cerul e albastru,

Roșie buburuza…

Și gândul mă duce la Maria, fetița mea cu ochii verzi și fața în formă de inimioară. Ea nu se plânge niciodată de timp.

-Ce zi e azi? mă întreabă ea senină.

-Azi e sâmbătă.

-Sâmbătă? Și e azi, nu?

-Da, e azi, toată ziua.

-Îmi place când e azi. Că pot să mă joc.

– Păi tu te joci tot timpul…

-Da. Dar azi cred că o să mă joc mai mult.

-De ce?

-Că azi am timp destul.

Cam da, azi avem timp destul, dacă putem să-l vedem, să-l simțim, să-l luăm în brațe și să ne împrietenim cu el.

De când m-am împrietenit cu timpul, nu-l mai caut. Vine el singur. Se așează lângă mine și, așa ca doi prieteni vechi și buni, uneori, doar privim cerul albastru și nu spunem nimic, alteori, stăm la taclale:

-Ce zi e azi? mă întrebă senin.

-E azi toată ziua! îi răspund zâmbind.

-Aaa…da? Păi, și ce faci azi?

-Păi, uite, de exemplu, m-am gândit să trăiesc…

-Toată ziua? se distrează el.

-Da, toată ziua.

-Să știi că ai ales o zi grozavă pentru asta!