Dacă cineva mi-ar fi spus anul trecut, pe vremea asta, că anul acesta voi sta în mare parte acasă, că va trebui să mă relochez cu munca, să-mi reorganizez cu totul viața, m-aș fi uitat probabil puțin cam urât.

Nu. Nu-mi puteam imagina să mă mut din nou acasă, când abia ieșisem și eu puțin în lume. Nu, nu din nou acasă. Stătusem deja cinci ani acasă, cât copiii fuseseră mici. Voiam să am un loc al meu, ca pe vremuri când lucram la bancă și aveam biroul meu și scaunul meu și cana mea de cafea. Și îmi plăcea să muncesc cot la cot cu alți oameni și să râd, să socializez, să simt că aparțin și eu unui loc.

Acasă, printre oale și haine de spălat și aranjat, printre papuci nearanjați la intrare, printre teme și proiecte școlare, printre comenzile mele, și sute de cărți peste tot, părea ultimul loc unde aș fi vrut să-mi petrec anul care urma să vină.

Doar că, uneori, când reușim să privim lucrurile cu inima, ele capătă o altă nuanță. Pot chiar să-și schimbe culoarea. Și dintr-un negru întunecat, să le vedem o vreme gri, iar mai apoi, cu cât ne deschidem mai tare inima, să le privim în nuanțe, de ce nu, de roz.

Dacă la începutul acestei perioade incerte nici nu îmi imaginam că va trebui să mă reorganizez cu totul, să mă reinventez pe ici colo, dar mai ales să mă întorc acasă, acum, acasă a devenit cel mai frumos și mai luminos loc din lume. În toată perioada asta am reașezat în inima mea termenul ,,acasă”. L-am îngrijit, l-am înfrumusețat, i-am dat din căldura și bucuria mea. Câte puțin zi de zi.

Azi, acasă miroase a cărți frumoase pentru copii, a pâine proaspăt scoasă din cuptor, a supă cremă de ciuperci, a clătite pufoase, a biscuiți cu ciocolată, a tiramisu, a cafea proaspăt măcinată, a haine proaspăt spălate și întinse în aerul puțin rece al toamnei, a iarbă încă verde, a frunze ruginii, a pași mici sau mai mari de pisică, a privire blândă de cățelușă. Acasă miroase a bucurie de copii.

– Abia așteptăm vacanța! O să stăm acasă!

Azi, în drumul înapoi spre casă de la izvorul de unde iau apă, m-am oprit să miros aerul bun și plăcut al toamnei. În spatele meu s-a oprit o căruță.

-No, gata? m-a întrebat zâmbind o femeie care tocmai se pregătea să coboare la izvor.

-Gata, am răspuns eu zîmbind.

-E tare bună apa asta!

-Da, este, am zâmbit eu din nou.

Am zâmbit pentru că acum știu că, dacă nu ar fi venit anul acesta, și lucrurile nu s-ar fi schimbat radical, eu nu eram azi în cel mai frumos loc din lume – acasă, și nici nu mă opream să miros aerul bun și plăcut al toamnei într-un loc de vis, într-o pădure încă verde, luând apă proaspătă de la izvor și socializând cu o femeie, care tocmai s-a dat jos dintr-o căruță.❤️