Într-o dimineață, în timp ce se pregătea pentru școală, Matei îmi zice puțin îngrijorat:

-Trebuie să ducem la școală 5 frunze de toamnă pentru o activitate.

-Bine, mă duc în grădină să caut.

-Dar ce, crezi că o să le găsești în grădina noastră?

-Sigur că da. Peste tot sunt frunze căzute pe pământ.

-A, da, ai dreptate. Nu știu de ce m-am gândit că trebuie să mergem undeva mai departe să le găsim.

Da, cam așa suntem toți, mereu avem senzația că toate lucrurile frumoase sunt departe de noi și că trebuia să mergem în căutarea lor, și parcă sunt tot timpul la alții, nu? Ceilalți parcă-s și mai norocoși, și mai curajoși, și mai talentați, nici nu-i de mirare că toate frumusețile și bucuriile vieții trag la ei.

În timp ce mă îndreptam spre grădină, iar afară aerul rece al dimineții de toamnă îmi pătrundea prin toți porii, mi-am auzit gândul spunând parcă cu voce tare: Cât de frumoasă e toamna! Și ce colorată! Și cât de frumos miroase!

Știți zilele acelea de vară, în care toată lumea vorbește despre cât de cald e afară și cum suferim cu toții? Și apoi ultimele zile de vară când toți suntem disperați că vine toamna și ne punem pe facebook status-uri din acelea cu : Vă rog, spuneți-mi că după 31 august vine 1 iunie.

Nu vi se pare că mai mereu ne dorim altceva decât ceea ce avem? Că nu avem parcă răbdare să luăm zilele pe rând, una câte una și doar să ne bucurăm, indiferent că e cald, că e frig, că plouă sau că ninge?

Dacă mă gândesc la mine, abia de puțin timp am început să mă bucur cu adevărat de zilele care vin și apoi pleacă. Nu le mai bag în categorii, de genul : zi norocoasă, zi cu ghinion, zi bună, zi îngrozitoare, zi cu soare, zi înnorată, etc. M-am bucurat de ultimele zile din luna care tocmai s-a încheiat și sper să mă bucur și de primele zile din luna care abia începe.

Uneori e nevoie doar de câteva frunze să-ți amintească cât de frumos colorată e viața!