Azi am pus ceasul să sune la 6:00. Trebuia să mă spăl pe cap, să pregătesc hainele copiilor, să-mi calc mie ceva, să împachetez un cadou pe care Maria urma să îl ducă la grădiniță, plus câteva chestii mărunte organizatorice.

Mă trezesc, întuneric beznă, telefonul meu avea 8 % baterie (trebuie și ăsta încărcat, mă gândesc), aprind lumina încet în baie – nimic, pe hol – nimic. Cu o zi înainte nu fusese curent aproape toată ziua, dar cum am fost la ski nu m-a afectat mai deloc. Seara mă gândisem să fac câteva din lucrurile pe care le aveam de făcut acum dimineața, gen spălat pe cap, încărcat telefon, călcat, dar cum începusem să citesc ceva, și stăteam eu bine merci sub plapumă, mi-a fost cam lene.

Când m-am trezit dimineața pe întuneric și mi-am dat seama că nu pot să mai fac nimic din ceea ce trebuia să fac: nici călcat, nici încărcat telefon, nici spălat (că tot de curent e legat), primul lucru la care m-am gândit a fost : no, acum ar trebui să mă enervez. 😊 Apoi mi-am zis, hai să văd ce pot să fac prin întuneric. Am început să caut prin dulapuri hainele copiilor cu lanterna de la telefon. 7 %! Apoi cadoul de împachetat…am căutat scotch și foarfecă…5 %. Din greșeală am rupt hârtia! 😔 3 %! Simțeam cum mă ia cu transpirații și nu făcusem mai nimic din ce trebuia!

E ziua mea, trebuia să fie o zi frumoasă, nu? Apoi am stat o clipă și m-am gândit la toți cei care sunt mereu în întuneric, cei care fie s-au născut așa sau s-a întâmplat ceva pe parcurs, cei care trăiesc în întuneric zi de zi din cauza condiților precare, cei cărora le e întunecată mintea sau sufletul și care nu reușesc să vadă nicicum lumina. Am respirat adânc. M-am băgat la loc în pat. M-am gândit la toți cei 38 de ani ai mei.

Am amintiri încă de la 2 ani, eram o grăsunică, cu picioarele foarte drepte și slabe, și foarte pufoasă în partea de sus. Cu obrajii rotunzi, cu părul negru, cu zâmbet timid, cu ochii ca de chinezoiacă. Apoi încet încet am crescut.

Mă țin minte în clasa 1, cu uniforma albastră și cordeluța cu 2 funde mari albe. Și apoi finalul anului 1, cu coronița făcută de vecina noastră tanti Ioana, prietena bunicii mele, care avea în grădina ei cele mai frumoase flori din sat, și cu o rochiță cumpărată de la Cluj, din Central (am fost pentru prima dată cu scările rulante și am văzut pentru prima dată o  persoană de culoare – ce experiențe grozave erau pe atunci, pentru un copil de numai 7 ani și un pic). Și o poză cu mine în rochiță și cu coronița pe cap, în dreptul viței de vie, aceeași pe care o au părinții mei și acum.

Apoi clasa a 5-a, pentru prima dată plecată de acasă, în gazdă, la 35 de km, la Sighetu Marmației. Primii mei blugi, de la turci, o cămașă în carouri cu mânecă scurtă și un pulover gri, croșetat de prietena mamei mele, tanti Ioana, care avea un iepure alb pe el. La Rozavlea eram prima în clasă, aveam locul meu, aici, printre colegi și profesori noi, eram…o simplă fată de la țară. Prima teza la limba română, se strigă notele de la mic la mare, se trece de nota 9 și nu-mi aud numele, cred că a omis lucrarea mea, mă gândesc. Apoi, la final: – Cea mai bună lucrare, cea mai mare notă de la teză, 9,75, Anca…Stau în ultima bancă și toată lumea își întoarce privirea către mine…Simt că încep să am locul meu.

Sunt clasa a 9-a la liceu, joc în echipa de baschet a liceului încă din generală, îmi fac repede un loc în clasă. Mă îndrăgostesc, mă pup cu cineva pentru prima dată 😊, sufăr tare pentru prima dată, dar mă descurc cu asta. Învăț bine, îmi fac prieteni, particip la competiții sportive, merg în fiecare weekend la discotecă, râd, mă prostesc, dar am grijă de mine.

Sunt în anul 1 de facultate, la Drept, în Cluj, sunt puțin cam rebelă 😊, mă tund scurt scurt, ca băieții, mă machiez tare, cu mult negru (singura perioadă în care m-am machiat din toată viața), nu-mi place facultatea, știu încă de pe atunci că nu voi profesa. Cad la un singur examen în anul 3, mai merg conștiincioasă și la câteva măriri de note (habar n-am cui și ce voiam să demonstrez). Mă îndrăgostesc tare la finalul anului 4, simt că iubesc cu adevărat pentru prima dată, îmi cad licența, dar o iau cu notă mare în iarnă. Fac și un master și mă întorc din nou în Cluj.

Mă angajez apoi la bancă, o bancă mică, mai la început, dar cu oameni unul și unul. Îmi fac prieteni, învăț o mulțime de lucruri, ajung să instruiesc oameni noi, mi-e și greu, dar îmi place mult. După 2 ani jumate trec pe o poziție de middle management. Sunt trimisă la Baia Mare. Mă căsătoresc repede. Mă mut la o altă bancă, ca șef de agenție, și o iau cu totul de la început. Am deja 26 ani.

Am 30 fără 4 zile și lumea mă sună să mă felicite și aud pentru prima dată cuvântul: mămico. Da, am devenit mamă! Ce cuvânt mare! O să știu eu oare să fiu și mamă? Știam toate procedurile de la bancă, tot ce se modifica, seara citeam norme BNR, dar să fii mamă… scrie undeva despre asta? de unde o să învăț? dacă o să greșesc?

Sunt mamă 8 ani și 4 zile 😊, am născut, am alăptat, am încercat să fac totul ca la carte, să mânânce sănătos, diversificat, bio, eco, vegan, raw vegan, să stea în aer liber, să fie înconjurați de cărți, de jocuri inteligente, să le răspund nevoilor, să fiu alături de ei. Așa am crezut eu, că bifându-le pe toate astea, voi fi o mamă bună.

E dimineață, e ziua mea și am 38 de ani. Copiii tăbărăsc pe mine și îmi spun La mulți ani. Matei mă îmbrățișează și îmi spune la ureche : – Mi-ar plăcea să stau azi cât mai mult cu tine! Maria vine la mine în brațe, mă miroase și cu vocea ei micuță îmi spune: – Miroși a mamă!

Dacă peste ani și ani, vor veni de ziua mea și-mi vor spune că încă miros a mamă și că le-ar plăcea să-și petreacă cât mai mult din zi cu mine, o să știu că am fost o mamă bună!❤️