Mă uit la copiii mei prin ochii de mamă care vrea să le fie mereu bine, și mă întreb uneori: oare cum vor fi ei când vor fi mari? Dar eu, cum voi fi eu când vor fi ei mari?

Voi avea oare brațele atât de puternice încât doar să-i țină atunci când vor alerga la mine plângând?

Ce voi face eu atunci cu lacrimele mele, cum le voi spune să se abțină să curgă că nu e momentul lor, ci al altor lacrimi?

Va ști oare inima mea să rămână întreagă, când voi simți că inima lor e frântă în mii de bucăți?

Mă uit la mine și mă întreb:

-Mai ții minte cum ești tu încă de când erai mică? Hai, într-un singur cuvânt.

-Sensibilă. (am nevoie de 3 cuvinte : îngrozitor de sensibilă)

-Și chiar crezi că o să te schimbi în anii care vor veni?

-N-ar trebui oare?

-Vrei să impresionezi pe cineva?

-Nu, dar poate ar fi cazul…nu știu, zic și eu…

-Dacă vrei poți.

-Cum?

-Dai un anunț.

-Caut…

-Inimă nouă.

-Și cine crezi că ar da o inimă…tare …pe una ca a mea… sensibilă?

-Poate cineva care n-a plâns cât ai plâns tu, dar nici n-a simțit cât ai simțit tu…

-Crezi că oamenii mai au timp să simtă?

-Ar trebui să-și facă…

-Chiar dacă se lasă cu lacrimi?

-Mai ales. Doar așa vor ști să-și primească fără teamă copiii deveniți mari, cu tot cu inima lor frântă. Pentru că vor fi înțeles deja că inima lor, fie ea și foarte sensibilă, e numai bună pentru a le fi alături.

Why can’t I change after all these years? Why can’t I change my ways?

Whatever life brings, whatever song it sings I’m still whistling the same old tune