Oriunde mă duc cu pruncii după mine, ăstora le e foame.
Și toată lumea e mega încântată de cât de bine mănâncă ăștia doi, mai puțin eu, care trebuie să-i țin în frâu (ca să mai lase și altora, că no, ăștia ai mei nu au limite). Și cumva am tendința să mă scuz mereu, de genul : așa am fost și eu când eram mică, foarte mâncăcioasă (bine, sunt cam în același stadiu, da, no, nu știe multă lume). 😋
Îmi amintesc atât de bine cum o stresam pe mama noastră, eu și fratele meu, amândoi fiind super mâncăi. Mama mea e educatoare și grădinița ei era la 4 case de noi, iar școala era gard în gard cu casa noastră. Înainte ca ea să meargă la grădiniță, iar noi la școală, ne dădea ceva rapid de mâncare. În pauza mare, bunica mea ne chema la gard să ne dea iar de mâncare, și nu vă închipuiți că ne făcea smoothie-uri cu pătrunjel, avocado, lămâie și ghimbir sau ceva fursecuri din pulpă de migdală, ne aducea clătite sau hrenzele (un soi de chiftele mari din cartofi, făină, ouă, usturoi, prăjite desigur), să fie sigură că ne țin de foame.
Când se terminau orele, în mai puțin de un minut eram acasă, iar mama mea ajungea cam cu 10 minute după noi.
De cum intra în casă, tăbăram pe ea: ”Mi-e fooaaammeee!”
Acum știu ce stare de neputință îți poate da expresia asta din gura copiilor tăi când tu nici nu te-ai dezmeticit bine de la ce făceai anterior și ăștia mai au puțin și leșină. Și nu era mâncare din plin ca și acum, să scoți repede ceva din frigider să salvezi situația. Săraca mama mea ne tăia 2 felii mari, exact din mijlocul pâinii, deci cele mai mari posibile, le ungea repede cu gem, ni le dădea și se apuca de făcut mâncare. Iar după ce terminam ditamai felia de pâine se uita la expresia de pe fețele noastre și ne zicea: No, e ca și cum v-aș fi dat o palmă, nu? (în traducere: Cred că numai v-am amețit cu mâncarea asta!) 
Oricum, orice ne făcea, mereu aveam senzația că unuia i-a pus mai mult în farfurie decât celuilalt, și știu că, cum își întorcea fratele meu capul după altceva, eram cu mâna la el în farfurie să îmi fac dreptate. 
Vara, mereu îmi aduc aminte de copilărie, de cum plecam la scăldat, în râul Iza, fără creme de protecție (dacă nu ți se duceau măcar 2 rânduri de piele într-o vară sigur erai în vacanță la bunici, nu erai de-al locului) și doar cu 2 scrijele (felii) de pită cu unsoare și cu roșii și nu apăream decât la asfințitul soarelui, arși de soare și leșinați de foame.
Vă las mai jos mâncărurile mele preferate de la țară : picioci în bloadăr (cartofi în cuptor) cu mujdei de usturoi, păstăi aite (cu usturoi), pită cu unsoare și roșii și hrenzele.
Voi, cum vă aduceți aminte de copilărie?